Hidrografia
Cea mai mare parte a apelor curgătoare de pe teritoriul României izvorăsc din Carpați și aparțin bazinului Dunării (excepție fac unele râuri din Dobrogea). Datorită configuației reliefului, rețeaua apelor curgătoare este dispusă radiar. Apele curgătoare principale care izvorăsc din Carpați au un profil longitudinal caracterizat prin pante mari în regiunea muntoasă, mai line în regiunea dealurilor și piemonturilor și foarte line în regiunea de câmpie.
Principalele bazine hidrografice de pe teritoriul României sunt: al Dunării și al Mării Negre. Râurile din vestul României Vișeul, Iza, Someșul, Crasna, Crișurile, Mureșul, Bega se varsă prin intermediul Tisei în Dunăre, iar Timișul,Carașul, Nera, Cerna, direct în Dunăre. Jiul, Oltul, Vedea, Argeșul, Ialomița,Siretul, Prutul sunt tributare Dunării. Din bazinul Mării Negre fac parteCasimcea, Taița, Telița.
In afară de aceste bazine hidrografice pe teritoriul României sunt câteva zone semiendoreice.
Principalul colector al apelor curgătoare de pe teritoriul României, Dunărea, are o lungime în limitele României de 1075 km.
Resursele de apă endogene (care se formează din precipitațiile căzute pe teritoriul țării) sunt evaluate la 42 km³/an. Aceasta reprezintă abia 0.67% din totalul resurselor de apă endogene de 6.223 km³/an ale țărilor europene. [5]. Resursele endogene specifice ale României raportate la populație sunt de 1.894 m³/an, loc. iar cele raportate la suprafață sunt de 0,18 m. După ambele criterii România este una din țările cu resursele de apă cele mai scăzute din Europa, așa cum rezultă din graficul alăturat. Dacă se iau în considerare și resursele de apă exogene (care reprezintă aportul râurilor care se formează pe teritoriul altor țări și intră apoi pe teritoriul țării) - în cazul României Dunărea și cursurile de apă din bazinul Siretului superior - de 170 km³/an, resursele totale de apă ale României se ridică la 212 km³/an. De aceea, România depinde în foarte mare parte de resursele de apă venind din diferite țări din amonte.Aceste resurse de apă nu sunt în totalitate utilizabile. Din cauza regimului variabil al resurselor de apă, o parte din aceste resurse se scurg în perioadele de viitură, pe când, în perioadele secetoase, debitele scurse scad la valori foarte mici. Pentru a mări resursele utilizabile este nevoie de regularizarea debitelor prin lacuri de acumulare care să rețină debitele excendentare în perioadele ploioase, pentru a le face disponibile în perioadele secetoase. De aceea, spre deosebire de țările din Europa de Vest și de Nord, lipsa unor resurse suficiente de apă riscă să devină un factor limitativ al dezvoltării economice dacă nu este promovată o politică strictă de utilizare rațională a apelor.
Penuria de resurse de apă ale României, dependența de resursele exogene și necesitatea regularizării debitelor a fost scoasă în evidență încă din 1960 prin Planul de amenajare a apelor din România. Drept urmare, autoritățile responsabile cu gospodărirea apelor din acea vreme au luat decizia de prezerva apelor interioare ale țării, utilizând cu precădere apele exogene ale Dunării, de a iniția un amplu program de realizare de lacuri de acumulare pentru mărirea resurselor endogene utilizabile și de a promova o politică de economisire și utilizare rațională a resurselor de apă.
Totuși, în anii următori, importanța unei gospodăriri raționale a apelor a fost adeseori neglijată. De două ori (în 1968 și 2004) organele centrale de gospodărire a apelor au fost desființate, de fiecare dată cu urmări negative grave. Consumurile de apă au crescut foarte mult; deși este o țară săracă în resurse de apă, România este unul din cei mai mari consumatori de apă din Europa. După cum rezultă din graficul alăturat, consumul de apă specific pe locuitor al României depășește cu mult valorile altor țări europene cu un nivel de dezvoltare mult mai ridicat.
Principalele bazine hidrografice de pe teritoriul României sunt: al Dunării și al Mării Negre. Râurile din vestul României Vișeul, Iza, Someșul, Crasna, Crișurile, Mureșul, Bega se varsă prin intermediul Tisei în Dunăre, iar Timișul,Carașul, Nera, Cerna, direct în Dunăre. Jiul, Oltul, Vedea, Argeșul, Ialomița,Siretul, Prutul sunt tributare Dunării. Din bazinul Mării Negre fac parteCasimcea, Taița, Telița.
In afară de aceste bazine hidrografice pe teritoriul României sunt câteva zone semiendoreice.
Principalul colector al apelor curgătoare de pe teritoriul României, Dunărea, are o lungime în limitele României de 1075 km.
Resursele de apă endogene (care se formează din precipitațiile căzute pe teritoriul țării) sunt evaluate la 42 km³/an. Aceasta reprezintă abia 0.67% din totalul resurselor de apă endogene de 6.223 km³/an ale țărilor europene. [5]. Resursele endogene specifice ale României raportate la populație sunt de 1.894 m³/an, loc. iar cele raportate la suprafață sunt de 0,18 m. După ambele criterii România este una din țările cu resursele de apă cele mai scăzute din Europa, așa cum rezultă din graficul alăturat. Dacă se iau în considerare și resursele de apă exogene (care reprezintă aportul râurilor care se formează pe teritoriul altor țări și intră apoi pe teritoriul țării) - în cazul României Dunărea și cursurile de apă din bazinul Siretului superior - de 170 km³/an, resursele totale de apă ale României se ridică la 212 km³/an. De aceea, România depinde în foarte mare parte de resursele de apă venind din diferite țări din amonte.Aceste resurse de apă nu sunt în totalitate utilizabile. Din cauza regimului variabil al resurselor de apă, o parte din aceste resurse se scurg în perioadele de viitură, pe când, în perioadele secetoase, debitele scurse scad la valori foarte mici. Pentru a mări resursele utilizabile este nevoie de regularizarea debitelor prin lacuri de acumulare care să rețină debitele excendentare în perioadele ploioase, pentru a le face disponibile în perioadele secetoase. De aceea, spre deosebire de țările din Europa de Vest și de Nord, lipsa unor resurse suficiente de apă riscă să devină un factor limitativ al dezvoltării economice dacă nu este promovată o politică strictă de utilizare rațională a apelor.
Penuria de resurse de apă ale României, dependența de resursele exogene și necesitatea regularizării debitelor a fost scoasă în evidență încă din 1960 prin Planul de amenajare a apelor din România. Drept urmare, autoritățile responsabile cu gospodărirea apelor din acea vreme au luat decizia de prezerva apelor interioare ale țării, utilizând cu precădere apele exogene ale Dunării, de a iniția un amplu program de realizare de lacuri de acumulare pentru mărirea resurselor endogene utilizabile și de a promova o politică de economisire și utilizare rațională a resurselor de apă.
Totuși, în anii următori, importanța unei gospodăriri raționale a apelor a fost adeseori neglijată. De două ori (în 1968 și 2004) organele centrale de gospodărire a apelor au fost desființate, de fiecare dată cu urmări negative grave. Consumurile de apă au crescut foarte mult; deși este o țară săracă în resurse de apă, România este unul din cei mai mari consumatori de apă din Europa. După cum rezultă din graficul alăturat, consumul de apă specific pe locuitor al României depășește cu mult valorile altor țări europene cu un nivel de dezvoltare mult mai ridicat.
Lacurile
În România sunt circa 2300 de lacuri (plus circa 1150 de iazuri) care ocupă o suprafață totală de aproape 2620 km², adică 1,1% din teritoriul României. Caracteristică este însă predominarea lacurilor cu suprafețe sub 1 km² (90% din numărul total al lacurilor). Cele mai mari lacuri sunt răspândite pe litoralul Mării Negre și în Lunca Dunării iar cele mai mici (sub 0,5 km²) în regiunile montane.
După raportul dintre evaporabilitate și cantitatea precipitațiilor atmosferice, lacurile din România se împart în două mari categorii:
După raportul dintre evaporabilitate și cantitatea precipitațiilor atmosferice, lacurile din România se împart în două mari categorii:
- Lacurile zonei cu umiditate deficitară, sunt repartizate geografic astfel:
- Lacurile din Dobrogea, situate în lungul zonei litorale maritime și de-a lungul văii Dunării. În sudul Deltei Dunării se întinde complexul lagunar Razelm, format din două grupe: nordică (a lacurilor cu apă dulce) și sudică (a lacurilor sărate).
- Lacurile din Podișul Moldovei, în majoritatea lor artificiale (iazuri), iar în cazuri izolate formate datorită alunecărilor de terenuri și conurilor de dejecție laterale, au adâncime mică (2-3 m); majoritatea sunt lacuri de apă dulce, dar în Câmpia Jijiei ele au o mineralizare destul de ridicată.
- Lacurile din Podișul Transilvaniei, legate, ca geneză, de masivele saline din zona diapiră (lacurile Ursu, Negru etc). Unele din ele s-au format prin prăbușirea vechilor saline (lacul Avram Iancu, Sic etc)
- Lacurile din Câmpia Română, formate în majoritatea lor datorită fenomenelor de sufoziune din depozitele de loess (Ianca, Plopul, Colentina etc)
- Lacurile de luncă, răspândite de-a lungul luncilor râurilor mai importante, având un regim hidrologic strâns legat de cel al râurilor (Potelu, Rastu, Suhaia etc)
- Lacurile zonei cu umiditate excedentară, sunt repartizate geografic astfel:
- Lacurile din Carpații Orientali, lacuri de baraj (Lacul Roșu), vulcanice (Sf. Ana), glaciare (Lala, Buhăescu, Iezer etc.)
- Lacurile din Carpații Meridionali, lacuri glaciare (Zănoaga, Bucura, Capra, Bâlea, Gâlcescu etc), care constituie, în majoritatea lor, obârșii ale râurilor.
Marea Neagra
Marea Neagră se învecinează cu teritoriul continental al României pe o distanță de 245 km, formând litoralul românesc.
Partea acvatică a teritoriului românesc (marea și limanele) se întinde pe aproximativ 20.000 de kilometri pătrați, constând din:
La data de 3 februarie 2009, Curtea Internațională de Justiție de la Haga a decis că României îi revin în plus 9.700 kilometri pătrați din teritoriul Mării Neagre, extinzând astfel cu 20% jurisdicția României asupra Mării Negre. Zona s-a aflat în litigiu cu țara vecină, Ucraina, din momentul independenței acesteia, fiind anterior în litigiu cu URSS începând cu anul 1948. În zona respectivă se află zăcăminte estimate la 70 miliarde metri cubi de gaze, respectiv 12 milioane tone de țiței
Partea acvatică a teritoriului românesc (marea și limanele) se întinde pe aproximativ 20.000 de kilometri pătrați, constând din:
- ape interioare (limanele) – 753 de kilometri pătrați,
- apele maritime teritoriale – 4.487 de kilometri pătrați,
- zona contiguă a apelor teritoriale – 4.460 de kilometri pătrați, și
- zona economică excluzivă – 10.300 de kilometri pătrați.
La data de 3 februarie 2009, Curtea Internațională de Justiție de la Haga a decis că României îi revin în plus 9.700 kilometri pătrați din teritoriul Mării Neagre, extinzând astfel cu 20% jurisdicția României asupra Mării Negre. Zona s-a aflat în litigiu cu țara vecină, Ucraina, din momentul independenței acesteia, fiind anterior în litigiu cu URSS începând cu anul 1948. În zona respectivă se află zăcăminte estimate la 70 miliarde metri cubi de gaze, respectiv 12 milioane tone de țiței